Demografie olteneasca

De câțiva ani încoace, pe 23 mai se sărbătorește în România, dar și în alte țări balcanice, Ziua Naţională a Aromânilor, în încercarea de a conserva cultura și obiceiurilor acestei comunități. La salba sfinţilor martiri ai neamului românesc strălucesc, ca nişte diamante, şi aromânii care s-au jertfit pentru apărarea limbii strămoşeşti şi a credinţei ortodoxe. Se cuvine să le aducem azi un omagiu, căci sacrificiul lor afirmă dreptul la viaţă al acestui popor asuprit care vrea să rămână în locurile sale milenare, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. Sursa Doxologia.ro.

Am plecat o data cu treburi de serviciu de la Bucuresti, cu o masina a unui inspectorat de politie undeva in Oltenia. Eram singur in masina cu un simpatic sofer, subofiter la acel inspectorat.  A inceput sa imi povesteasca o intamplare care i-a marcat viata, mai ales cand a aflat ca sunt dobrogean:

Cand a terminat scoala de militie, la circulatie, a prins direct perioada estivala si l-au trimis la Constanta unde in fiecare an erau dislocate efective din toata tara care erau necesare in conditiile in care mii de turisti se aflau in concediu pe litoral, printre ei fiind si diversi „interesati” de aglomeratia creata si era, in circulatia rutiera, un trafic mult mai intens decat in celelalte anotimpuri. Acolo viata ca lumea, s-a integrat in peisaj, era vremea borcanului cum era si la intrarea in Tulcea dinspre Constanta. Era o constructie cu multe geamuri de unde se putea urmari traficul, racordata la mijloacele de comunicare de atunci, statie, telefon. Luau carnetul la unii soferi si astia cand se intorceau dupa de rezolvau vre-o problema gasita la controlul tehnic ii puneau sa isi ia carnetul din borcan, ca ei erau „ocupati” si astia lasau si darul, considerat obligatoriu si pe atunci, acolo etc.

A cunoscut in acea vara fericita a tineretii lui, in Constanta, o macedoneanca educatoare sau invatatoare, tatal fetei era ceva mare prin turism sau alimentatie, aveau in casa covoare persane pana la glezne, totul era exceptional, mai ales pentru un baiat plecat dintr-un sat amarat din Oltenia, scapat de curand din regimul spartan al scolii de subofiteri de militie... Machedonul a pus ochii pe el si din vorba in vorba au hotarat sa faca nunta, i-a dat masina lui, un Renault ca al lui Nicu Ceausescu, 16 parca, sa mearga la parintii lui olteni sa transeze cum fac cu fericitul eveniment... Merge omul implinit, mandru tare, intra in sat, ajunge acasa, baga masina palpitand de bucurie in ograda, tata-sau era prin gradina. Vine el la al batran, in uniforma, ferches, din vorba in vorba ajung la machedoni, cand aude ala batranu ii da o palma de ii sare cascheta cativa metri si ii da sangele pe nas si gura de-i pateaza si uniforma... „Ma nenorocitule ma, iti zisei, tu te insori cu Maria a lu...in fine, nu imi spurci mie sangele cu machedoni auzi, el gata nici nu i-a cazut casul de la gura, e ala desteptu, sa  ia el machedoanca...”

Cand auzea bietul om de Dobrogea isi amintea cat de aproape a fost raiul de el si cum l-a obligat batranul oltean sa nu cumva sa ii spurce sangele... Zicea ca pana sa moara, mosul a fost ferm convins ca machedonii sunt niste pagani precum turcii sau tatarii...

Asa era atunci, copii erau educati in respect fata de parinti precum scrie si in cele 10 porunci, poate de aceea lumea era mai aproape de cum trebuie sa fie...Si oamenii chiar daca nu erau sfinti erau totusi OAMENI indiferent ce rol indeplineau in societate, in tara lor care era dulcea si frumoasa Romanie...